Cugetări despre artă

Hamvas Béla

„La noi, europenii epocii moderne, arta are un cu totul alt rol decât avea la cei din vechime, ori decât are chiar şi azi la cei cu pielea colorată. Pe vremuri artistul înfrâna forţele naturii. Le-a ordonat, le-a armonizat şi le-a împăcat. Toate realizările înalte ale acestei arte străvechi, precum cele chinezeşti, greceşti, toltece, şi egiptene erau, exact din această cauză, tot atâtea tipuri de manifestări orfice. Azi le-am numi clasice. Opera orfică este un cristal, care structurează toate forţele implicate într-o formă definitivă. Arta noastră nu se află sub semnul cristalului, ci sub cel al vârtejului. Artiştii noştri invocă. Tocmai de aceea, în opoziţie cu arta cea veche, clasică, a noastră este magie. Ea nu înfrânează şi nici nu ordonează forţele lumii, ci prin intermediul propriilor sale formule magice le trezeşte şi le eliberează pe acestea. Arta noastră nu este de natură orfică, ci una magică.

Există un tip de artă care este geometric şi raţional, fiind aproape pitagorean şi clasic, dar care în orice caz îşi extrage seva din inspiraţia vreunei ordini, şi relativ la aceasta emană proporţia, certitudinea şi cunoaşterea. Acest gen de artă poate fi numit orfic, nu pentru că ar fi fost descoperit de Orfeu, ci datorită faptului că în Europa cea mai înaltă treaptă a sa este clasicismul grec orfic. La urma urmei inclusiv arta egipteană este de factură orfică, precum şi cea tibetană, şi cea chineză sub multe aspecte, cea toltecă, cea gotică şi cea renascentistă. Arta orfică este una care înfrânează. Un exemplu major pentru aceasta este yantra orientală. Ea ordonează forţele cu care operează. De aceea scopul suprem al orficii de orice fel este armonia. Din acest motiv este raţională, geometrică şi proporţionată, şi din această cauză se inspiră din ordine, şi de aceea arta clasică a grecilor este cea mai înaltă expresie a ei

Pe lângă elementul ordonator, de disciplinare şi de frânare, orice gen de artă conţine şi manifestă şi aspectul de invocare. Aceasta este arta magică ce erupe din când în când, cea care în Europa a năvălit peste cea orfică, aproape înăbuşind-o. Arta magică nu înfrânează, ci chiar invocă anumite forţe. Nu este una raţională, ci imaginativă. Condiţia subzistenţei sale nu este armonia, ci beţia. Nu caută certitudinea, ci exaltarea. Ea eliberează forţele cu care intră în contact.

O operă caracteristică este Divina Comedie, o culme a artei orfice. Începând cu cele mai adânci cotloane ale infernului şi până la raiul cel mai înalt, ea structurează şi înfrânează toate forţele. O operă specifică magică este Demonii de Dostoievski. Aceasta este opera în care Stavrogin discută calm cu generalul, dar brusc se ridică fără niciun motiv prealabil, se apropie de general şi îl muşcă de ureche.

Arta orfică echilibrează totul, plasează toate elementele la locul lor, disciplinează totul, şi are un efect de înălţare a sufletului, precum oda lui Pindar, Divina Comedie ori o fugă de Bach, Parthenonul, ori o pictură a lui Rafael. Arta magică evocă abisul, destramă echilibrul şi tulbură sufletul, precum Faust, o sonata de Beethoven, o pictură de Van Gogh sau ca o sculptură din perioada târzie a lui Michelangelo. Emblema artei orfice este cristalul, cea a artei magice este vârtejul. Această propoziţie din Biblie este orfică: La începuturi Dumnezeu a creat Cerul şi Pământul. Fraza următoare a lui Tolstoi este magică: Viaţa începe doar atunci, dacă omul nu ştie ce va urma.

Arta modernă pare a nu fi nimic altceva decât crearea unui vierme şi apoteoza acestuia. Ea evocă vârtejul din adâncul căruia, după toate aparenţele, trezeşte forţele cele mai terifiante. Porphyrios a numit aceşti monştri corciţi drept elementari. Mai târziu cabaliştii i-au denumit bastarzi. Se pare că aceste fiinţe trăiesc cu miliardele la cel mai de jos nivel al lumii pretaşilor (astralul inferior). Potrivit tradiţiei ebraice ele sunt copiii lui Nachash, al şarpelui lumii. Este o adunătură depravată, expulzată şi exclusă din toate părţile lumii, resturi şi zdrenţe de suflete lipsite de inteligenţă, de sentimente şi de voinţă independentă, victime expuse propriei lor lăcomii neruşinate. Un asemenea bastard nu este o fiinţă întreagă, e doar o urmă vagă a existenţei, complet insensibilă faţă de bine şi rău, deopotrivă. Vrea numai să trăiască, nimic altceva. Este amorfă, deşi nu e în totalitate lipsită de substanţă, e inconştientă, şi bântuie de colo-colo mişunând instinctiv, urmându-şi setea de viaţă abia mijită. Unii o descriu ca fiind asemenea unei bacterii psihice invizibile. Starea sa dominantă este angoasa şi un jind perfid după plăcere. Dacă omul nu se apără împotriva ei prin puritate trupească şi sufletească, elementarul îşi croieşte drum până în mâncarea, gândirea, vorbirea acestuia, în sărutul îndrăgostiţilor, în laptele matern, în rugăciune. Întinează imaginaţia omului, cotropeşte armonia prieteniilor şi a căsniciilor, aţâţă popoarele la luptă, trezeşte ura, sfidând tot ce este mai nobil, se târăşte printre visele omului şi otrăveşte intenţiile pure. Fiind o creatură invizibilă şi cu substanţă rarefiată (imaterială, subtilă n. trad.), care nu cunoaşte respectul sau ruşinea, ea îşi permite orice. Ne putem păzi de ea într-un singur mod: cu lumină. Prin lumina Soarelui, prin raţiune, moralitate, seninătate, calm şi pace. Prin tot ceea ce lipseşte din lumea zilelor noastre. Prin magia lui Pantagruel. Orişiunde cineva minte, este invidios, are gânduri nepermise, făptuieşte rău sau ascunde ceva, acolo apar cu milioanele aceşti hibrizi nedefiniţi. Ei inundă fiinţa omului ca o plagă, îl înconjoară ca aerul, se infiltrează cu forţa în respiraţia sa, în sângele şi ficatul său, şi încep să-şi verse veninul. Bastardul poate fi îndepărtat doar prin gânduri pure, meditaţie profundă, fapte virtuoase şi rugăciune. Atunci îşi pierde puterea.”

Evenimente

Curs Yoga[mai mult]
Săptămâna Îngerilor şi a Arhanghelilor[mai mult]
Curs de Ayurveda[mai mult]
Curs de comuniune cu entităţile angelice[mai mult]
Ziua Internațională Yoga[mai mult]
Săptămâna Spiritualităţii[mai mult]
[toate evenimentele]